Cele mai vechi mărturii arheologice despre trecutul îndepărtat al judeţului Bihor se concretizează în unelte de piatră găsite în dunele de nisip din zona Săcueni şi valea lui Mihai, fiind datate din paleolitic.

            Epoca bronzului este reprezentată prin prezenţa mai multor culturi, cum ar fi cultura Criş, cultura Tisa şi cultura Otomani.

            Din epoca traco - dacică sunt cunoscute aşezările din prima epocă a fierului, la Sîntion, Rîpa, Valea lui Mihai, Cociuba Mare şi Tăşad.

          În perioada lui Dromihete, Burebista şi Decebal, în aşezările dacice de la Tăşad, Sacalasău Nou, Salonta, Tarcea şi Biharia se dezvoltă agricultura, meşteşugul şi comerţul, după cum rezultă din tezaurele monetare de la Talpe, Tileagd, Cadea, Oradea, care conţin monede romane, ceea ce atestă bogăţia acestei zone.

           Dacii liberi de pe teritoriul actual al judeţului Bihor au participat alături de Decebal la războaiele cu romanii (101 - 102; 105 - 106). Romanii nu vor încorpora teritoriul bihorean, iar dacii liberi s-au statornicit la Cociuba Mare, Rîpa, Biharia, Oradea, Girişu de Criş, Cefa.

Prin romanizarea lor petrecută în secolele IV - V e.n. satele bihorene daco - romane devin româneşti.

          Dacii şi romanii cunoşteau bine băile termale de lângă Ulpianum (Oradea), ceea ce rezultă din pietrele de mormânt descoperite în apropiere de Băile Felix.

          Frumoasele ţinuturi ale Bihorului au fost râvnite pe rând de mai multe neamuri de năvălitori: vandali, goţi, huni, gepizi, longobarzi, avari, slavi, pecenegi, cumani şi unguri (907 - 1000).

          În secolele IV - X apărarea Bihorului s-a făcut în centrul de rezistenţă reprezentat de cetatea Bihorului, cetate dacică, fortificată în timp, ajungând în vremea stăpânirii voivodului Menumorut reşedinţă domnească .

          În cronica lui Anonymus este menţionat momentul în care Menumorut o dă pe fiica sa drept soţie fiului lui Arpad, descendentul lor fiind regele Ştefan cel Sfânt întâiul rege creştin al Ungariei (997-1038).

          Peste timp, cetatea Bihorului devine o ruină, cedând importanţa ei istorică cetăţii Oradea, construită pe dealul Promotor. În timpul năvălirii tătare din 1241-1242 cetatea este dârz apărată de canonici în frunte cu Rogerius.

         Regii unguri, după Bela al IV-lea, prin catolici încep persecuţiile îndreptate în special contra ţăranilor români, care se revoltă în 1393 atacând cetatea. În vreme de pace se dezvoltă arta şi cultura, ţinutul Bihorului devenind important centru comercial, nod de legătură între orient şi apus.

Matei Corvin ajuns rege al Ungariei numeşte episcop al Bihorului pe Ioan Vitez care recunoaşte iniţial toate privilegiile românilor, pentru ca mai târziu să le anuleze.

          În anul 1514 ţăranii conduşi de Gheorghe Doja se răscoală împotriva nobililor dar sunt învinşi de oastea principelui Ardealului Ioan Zapolya. După bătălia de la Mohaci, în 1526 Ungaria este transformată în paşalâc turcesc şi Ioan Zapolya este proclamat regele Ardealului.

         În 1598, paşa Omer asediază cetatea Oradiei timp de 5 săptămâni, dar nu reuşeşte să o cucerească. După acest asediu începe cearta dintre împăraţii Austriei şi principii Transilvaniei, cu privire la stăpânirea acestor locuri.

          Mihai Viteazul cere împăratului Rudolf, după ce intră în Alba Iulia încă 5 judeţe printre care şi Bihorul, cerere admisă prin Decretul din 12.09.1600.

        Timp de 32 de ani, începând cu 1660 Oradea a căzut sub stăpânire turcească. După anexarea Ardealului la Austria, în 1692 cetatea Oradea îşi pierde însemnătatea strategică.

         "Suplex Libellus Valachorum" redactat la 1791 poartă şi amprenta suferinţelor românilor de pe aceste meleaguri, fiind formulat cu sprijinul cărturarilor bihoreni - Ignatie Dărăbant şi Samuil Vulcan.

          În secolul XIX reprezentanţi de frunte ai lupte ideologice pentru drepturile şi libertăţile românilor de pe meleagurile bihorene au fost: Emanuil Gojdu, Alexandru Roman, Partenie Cosma, Nicolae Jiga, Iosif Vulcan.

          Ultima filă a luptei bihorenilor împotriva asupririi maghiare se fundamentează pe declaraţia de independenţă a naţiunii române semnată printre alţii de: Aurel Lazăr, Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Ioan Ciordaş.

          După citirea Declaraţiei la 18.10.1918 în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida Voevod, Consiliul Naţional Român se retrage la Arad pentru a pregăti Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.

         În acest timp în Bihor ofiţerii români au constituit Garda Naţională pentru păstrarea ordinii în oraşe şi sate. Gărzile ungureşti au trecut rapid la contopirea cu armata bolşevică şi au început jaful, bătaia, asasinarea locuitorilor români din Bihor. Speriat de atrocităţile ungurilor roşii, la Oradea prefectul porneşte o contrarevoluţie, declanşată pe 19 aprilie 1919 şi salvată de armata generalului Traian Moşoiu.

          După 2 decenii de linişte, în urma Diktatului de la Viena, din 30.08.1940, Bihorul a fost rupt în două, Oradea fiind cedată Ungariei hortyiste.

          La 12 Octombrie 1944 trupele române din Divizia Tudor Vladimirescu, Divizia 3 Munte şi Divizia 337 sovietică eliberează Oradea şi judeţul Bihor.